Jimmy de Romania

Bine ați venit pe site-ul unui om obișnuit din România!

Mă bucur să vă am ca vizitatori ai sufletului meu virtual - acest site - prin intermediul căruia intenționez să popularizez părerile, pozițiile și preocupările mele.

Pentru o mai bine vizualizare vă invit să navighați printre paginile și categoriile pe care le-am creat în dreapta acestui articol de bun venit.

Vă invit să comentați fiecare articol pe care-l vizualizați, pentru a putea stabili un dialog fructuos, pentru ambele părți.

Vă urez navighare plăcută, oriunde v-ați îndrepta.

Cu simpatie, al vostru: Jimmy din România

Simbol al dragostei eterne, diamantele se regasesc pe inele de logodna sau verighete. Cu toate ca preturile nu sunt la indemana oricui, aceasta investitie este pe deplin justificata de efectul mai mult decat impresionant pe care aceste mici cadouri il vor avea asupra partenerei. Un inel de logodna este privit cu alti ochi atunci cand piatra din montura e un diamant.

Cele doua magazine recomandate in linkurile de mai sus ofera si un certificat de calitate al diamantului, in care sunt trecute forma, culoarea, claritatea si greutatea in carate sunt notate impreuna cu toate specificatiile cum sunt finisarea, simetria, dimensiunile taieturii si fluorescenta.

Un inel cu diamante e o investitie pe termen lung intr-o relatie! Veti cumpara sau ati cumparat verighete sau inele de logodna cu diamante?

Din punctul de vedere al resursei umane necesare activităților de absorție a fondurilor structurale, consider că sunt 5 categorii de activități care trebuiesc acoperite, și anume:

1. Activitatea de reglementare: persoane care au un bagaj de cunoștințe mare în domeniu, care au experiență în implementarea proiectelor și o bună cunoașterea al limbajului beneficiarilor fondurilor; În principiu este vorba de cei care elaborează Planul Național de Dezvoltare, Cadrul Strategic Național de Referință, Programele Operaționale Sectoriale, Documentele Cadru de Implementare respectiv Ghidurile Solicitanților;
2. Activitatea de elaborare de proiecte: persoane care au cunoștințe avansate ale domeniului finanțat, managementul proiectelor respectiv contabile;
3. Activitatea de implementare a proiectelor: cei care știu să citească foarte bine și să execute întocmai parametrii specificați;
4. Activitatea de audit, evaluare și control: persoane cu experiență în domeniile: finanțe, operaționale, resurse umane, marketing și informatic;
5. Activitatea de relații cu beneficiarii: persoane cu disponibilitate accentuată spre comunicare și experiență în relații publice cu categorii diferite de beneficiari;

După părerea mea, atragerea fondurilor se poate împărți în mai multe categorii, și anume:

Fonduri rambursabile și nerambursabile;

Fondurile nerambursabile pot fi publice sau private;

Fondurile publice pot fi locale, județene, regionale, naționale, europene sau internaționale;

Toate acestea pot fi atrase pentru o injecție financiară într-o economie mai puternică sau mai slabă, aflată-n criză sau în creștere, incipientă sau veche.

În situația de criză în care ne aflăm, atragerea de fonduri comunitare, este una din măsurile anti-criză vehiculate prin intermediul mass-mediei de toată clasa politică, cu toate că foarte puțini cunosc despre ce este vorba în propoziție.

Consider că în România de astăzi, acest domeniu: al atragerii de fonduri europene, merită mai mult interes din partea clasei politice, care să fie statutat prin înființarea unui minister distinct sau cel puțin a unei Agenții Naționale Pentru Atragerea de Fonduri.

Am zis.

Analizând principalele cuvinte cheie din activitățile desfășurate în Uniunea Europeană, Parlamentul European și Comisia Europeană, am ajuns la o clasificare, ale cărei rădăcini ar fi puterile din stat.

Stând eu într-o râna și judecând drept, pe lângă cele trei puteri din stat: legislativă, executivă și judecătorească; am mai identificat câteva forțe care își manifestă puterea: oamenii de afaceri, serviciile secrete, sindicatele etc.

Pornind de la aceste considerente, am ajuns la următoarele concluzii:

Dacă există și alte puteri în stat altele decât cele recunoscute prin constituție, oare nu ar fi mai bine să instituționalizăm aceste puteri, din umbră, pentru a evita derapajele, abuzurile și uzurpările (ceea ce se întâmplă astăzi în românica chiorului);

Aceia care fac parte dintr-o putere nu poate activa în alta;

Echilibrul puterilor în stat poate fi realizat prin controlul reciproc dintre acestea;

Voi enumera aceste puteri identificate în analiza mai sus menționată:

1. Puterea legislativă;
2. Puterea executivă;
3. Puterea judecătorească;
4. Puterea civică: societatea civilă formată din organizații nonguvernamentale, nonlucrative și cu activitate;
5. Puterea economică: formată din patronate, sindicate și asociațiile profesionale;
6. Puterea informațională: formată din instituții de statistică, mass media și serviciile de informații;
7. Puterea cunoașterii: formată din cei care activează în știință, educație, cercetare, dezvoltare și inovare;

În cadrul ultimelor trei puteri enumerate mai sus, părțile componente se vor controla, monitoriza și evalua reciproc, astfel încât nimeni să nu dețină singur puterea în cadrul unei puteri;

Dintre cele 7 puteri enumerate mai sus, fiecare monitorizează, evaluează și controlează alte puteri, astfel încât fiecare putere să exercite aceste funcții asupra altor puteri și fiind supusă acestor acțiuni de către alte, minim, trei puteri;

În acest articol, cred că am postat câteva idei care pot fi caracterizate ca șocante. Vă invit să comentați.

De-a lungul experienței mele de aproximativ 24 de ani în domeniul tehnologiei informației și a comunicării, am ajuns la concluzia că domeniul poate fi împărțit în:

1. Hardware (echipamente de calcul și comunicare);
2. Software (aplicații de calcul și comunicare);
3. Comunicații;
4. Servicii informatice și de comunicații;

În ceea ce privește etapele de dezvoltare, consider că acestea ar fi:

1. Implementarea TIC la toate nivelele administrației publice;
2. Implementarea TIC în toate domeniile societății românești;
3. Societatea informațională;
4. Economia bazată pe cunoaștere;
5. Societatea cunoașterii;

Pentru toți aceia care citesc acest articol, vă invit să comentați clasificarea mea.

Personal, din câte am studiat și experimentat, problematicile mediului se pot clasifica în următoarele subdomenii:

1. Calitatea apei;
2. Calitatea aerului;
3. Calitatea solului;
4. Calitatea subsolului;
5. Zgomot;
6. Managementul integrat al deșeurilor;
7. Substanțe periculoase;
8. Biodiversitatea;
9. Biosecuritatea;
10. Prevenirea catastrofelor naturale;
11. Situații de urgență;
12. Siguranță și eficiență energetică;
13. Siguranță alimentară;
14. Sănătatea publică;
15. Dezvoltare durabilă;
16. Schimbări climatice;

Pentru cei dintre voi care citiți acest articol și vă interesează, vă invit să comentați clasificarea mea. Mulțumesc anticipat.

Extrase din cartea „Liberalismul și societatea modernă” scrisă de Constantin Nica

LIBERALISMUL

Concluzii la constituirea liberalismului

Liberalismul a fost impus prin devansarea succesivă a adversităților datorate statului absolutist, bisericii, economiei închise, instituții generate de structurile sociale de tip rural-arhaic. Geneza și victoria liberalismului au consacrat victoria forțelor ce promovau interesele și motivațiile tranziției de la evul mediu la o formă nouă de organizare socială.

Principalele dimensiuni ale liberalismului – filosofice, politice, juridice, culturale etc – converg și proiectează o societate în cadrul căreia relațiile socio-umane sunt întemeiate pe drepturile fiecărui individ – explicit prevăzute în contract – de a acționa de sine stătător, de a dispune de bunurile proprii, de a se asocia, de a încredința o parte din voința sa autorității statale, care se va institui ca expresie a voinței generale și se va excercita pe baza consimțământului celor guvernați.

Contractul social, paradigmă politică apărută în cursul secolului al XVII-lea, constituie matricea modernității liberale, baza discursului liberal, referința fondatoare a liberalismului. Grație trăsăturilor intrinseci acestei teorii sociale precum toleranța de gândire și de credință, dialogul politic și cultural, a fost operată o disjuncție radicală între putere și opinie, liberalismul asumându-și sarcina de a reinterpreta sensul existenței politice a oamenilor și de a redescoperi motivații pentru a-i inocula individului respect față de autorități, față de ordine și justiție, față de legile civile și de drepturile concetățenilor.

Liberalismul –pornind de la înțelegerea omului ca ființă marcată de trebuințe biologice și psihologice – își elaborează construcțiile teoretice pe fundamente de origine terestră, proprii individului, pe argumente ale dreptului natural al omului la viață, adică pe securitate, la proprietate, la libertate.

Întrucât fiecare individ este înclinat să se considere cel mai potrivit judecător a ceea ce îi este bun și avantajos, legile nu vor exprima fidel această dorință decât dacă fiecare consimte să obțină ceea ce dorește nu prin acțiune nemijlocită, ci prin intermediu autorităților statale. Totodată, deoarece unanimitatea nu este posibilă, iar voința poporului în întregul lui este neoperațională în statele de dimensiuni întinse, așa cum sunt, de regulă, statele moderne, legile legitime vor fi, în practică, acelea care vor fi votate de majoritatea reprezentanților poporului.

Liberalismul în strânsă legătură cu interesele pe care le-a susținut încă din faza debutului, a înfăptuit o adevărată revoluție în sfera valorilor, care au alcătuit axa noii civilizații, și s-a impus ca teorie socială despre capitalism, sistem social care a triumfat în Occident.

În faza de început, (…) exponenții liberalismului exprimau interesele burgheziei care se înfățișau ca obiective dorite de întregul spectru de forțe sociale progresiste, deoarece reprezentau necesități ale istoriei. Din această cauză, prioritățile strict determinate din perspectiva acestei clase au avut șansa să devină mobiluri cu valoare universală, susținute și acceptate de un larg spectru de forțe sociale.

Scrierile fondatorilor liberalismului avea să servească mai ales această cauză, ele interpretând totul – politica, economia, cultura, religia – din perspectiva rolului emancipator al câtorva categorii și principii politico-filosofice – rațiune, drepturi naturale, egalitate, libertate – și al altora economice, precum proprietatea privată individuală, inițiativă personală, îmbogățire. Exponenții liberalismului din secolul al XVII-lea au supralicitat metodele de sporire a avuției și au ocultat sau minimalizat efectele sociale dure ale acumulării primitive, nu au meditat asupra ravagiilor socio-umane provocate încă din această fază a capitalismului.

Liberalismul s-a consacrat, încă din etapa debutului său, ca expresie ideologică a burgheziei, a elementelor deținătoare de capitaluri, a intereselor ei, reprezentând port-drapelul visurilor politico-sociale ale acestei clase în ascensiune.

Liberalismul crează, ca ideologie, aparența ordinii ideale, juste cu privire la existența socială. De asemenea, această precondiție este prezentă în toate judecățile cu privire la societatea modernă, la esența și menirea individului în cadrul acesteia. Problemele socio-umane și filosofice din secolele următoare și semnificațiile liberalismului își evidențiază originea și își deslușesc sensurile prin raportare la aceeași situație istorică: societatea burgheză în curs de a se degaja de orice piedici de tip feudal, de a se maturiza și stabiliza pe coordonate proprii. Acestea sunt nemijlocit legate de trebuințe, dorințe, idealuri și contradicții generate și întreținute de această societate.

Constituirea liberalismului în ultima parte a secolului al XVII-lea – ca teorie socială grație căreia aproape orice inițiativă politică, etică sau culturală este colorată într-un anumit fel – încheie o etapă și reprezintă punctul de pornire pentru noi evoluții în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

Extrase din cartea „Liberalismul și societatea modernă” scrisă de Constantin Nica

LIBERALISMUL

Preludii ale liberalismului economic

Gândirea economică preliberală din Europa va aborda cu predilecție inconveniențele tot mai grave ce rezultau din menținerea breslelor și din întreaga reglementare a activității meșteșugărești feudale.

Mercantilismul. Începuturile mercantilismului sunt identificate, de regulă, în anul 1453, data căderii Constantinopolului, iar sfârșitul este situat în anul 1756, când au fost elaborate primele scrieri ale lui Francois Quesnay. Mercantilismul a acoperit o lungă perioadă de tranziție, de eliminare lentă a structurilor feudale și a urmărit să asigure grandoare statului prin mijloace menite să contracareze pierderea stocului național de metale prețioase datorat creșterii prețurilor produselor agricole. În esență, mercantilismul viza sporirea avuției și a puterii națiunilor prin favorizarea exporturilor de bunuri în schimbul aurului.

Ca doctrină a monetarismului, a considerat, și nu fără motivație, că moneda reprezintă marele motor al afacerilor.

Mercantilismul, teorie economică având profil industrial și comercial, a provocat intensificarea muncii, dezvoltarea sectoarelor neagricole, a navigației, a activităților de tip urban și a plasat agricultura – ramură tradițional medievală – pe un plan secundar. Treptat, pentru circa două secole, a fost pus capăt concepției cu privire la primatul agriculturii ca bază pentru furnizarea de avuții. O dată cu mercantilismul este legitimată reproducția crescândă, depășind constant reproducția simplă și accelerarea schimburilor pe piețele externe.

Fiziocrația – cea mai de seamă precursoare a liberalismului economic – a reprezentat o școală de gândire care s-a impus în partea a doua a secolului al XVIII-lea, mai precis între anii 1760 – 1800, în Franța prin încercări de a articula cea dintâi viziune de ansamblu asupra organizării moderne.

Fiziocrația a extrapolat raționalismul la sfera economiei și a afirmat că fenomenele economice sunt, ca și cele fizico-naturale, supuse unui sistem logic de legi ineluctabile, care pot fi cunoscute și folosite, dar nu schimbate sau eliminate. Ordinea naturală din economie apărea atât logică, rațională, cât și binefăcătoare, fiindcă se considera că este suficient ca activitatea umană să fie debarasată de norme și constrângeri, pentru ca economia să se dezvolte și să se echilibreze cu costuri minime.

Aportul acestei școli, legată spiritual de enciclopediști, poate fi sintetizată astfel: acreditarea legii ca principiu ce guvernează economia; definirea produsului net ca indicator al activității umane eficiente; elaborarea unui model ce se întemeiază pe o situație statică susceptibilă de a se reproduce la infinit; lansarea sintagmei laissez-faire – laissez-passer; prezentarea agriculturii ca ramură preeminentă a economiei, singura considerată producătoare și creatoare de avuții; exaltarea prestigiului și a valorii providențiale a proprietății asupra pământului. Cine deține pământul (…) dispune de dreptul natural de a se folosi de toate facultățile și de a aspira spre orice bucurie a cărei satisfacere nu afectează interesele și persoana altora.

Școala fiziocratică are meritul istoric de a fi subliniat cea dintâi (…) că precondiția progresului economic rezidă în evidențierea și luarea în seamă a fenomenelor economice într-o anumită ordine pe care o impun legile ce derivă din natura lucrurilor.

Fiziocrația a beneficiat de influența cea mai puternică aproximativ 20 de ani, din 1759, când a apărut lucrarea fundamentală a lui Francois Quesnay, Tableau economique, și până în 1776, când Adam Smith a publicat Avuția națiunilor.

Doctrina economică liberală a fost consacrată, inclusiv în Anglia, cu o întârziere de aproximativ un secol față de liberalismul politico-filosofic. Geneza liberalismului politic este considerată încheiată în Anglia o dată cu scrierile lui John Locke și cu revoluția silențioasă din anul 1688. În schimb, locuțiunea liberalism economic  a devenit curentă abia un secol mai târziu, începând din anul 1776, când a apărut lucrarea lui Adam Smith despre natura și cauza avuției națiunilor.

… acest domeniu[l] [economic] trebuie apărat de ingerințele statului, în general al personalului politic, pentru a se putea impune și consacra eficiența și progresul în producție, schimb și servicii prin diviziunea spontană a muncii, prin dezvoltarea tehnicii, prin întărirea disciplinei contractuale și a ordinii în sfera muncii. Este posibilă constituirea unui sistem economic perfect, în care se va asigura echilibrul natural dintre interesele individuale și se va menține armonia dintre aceste interese și prioritățile generale, acestea din urmă fiind considerate drept totalitate a intereselor particulare. Înfăptuirea acestei aspirații era concepută prin limitarea funcțiilor statului la supravegherea respectării de către părți – antreprenori, proprietari, salariați, comercianți șa – a contractelor liber încheiate.

Extrase din cartea „Liberalismul și societatea modernă” scrisă de Constantin Nica

LIBERALISMUL

Întemeierea liberalismului politico-filosofic

În aparatul conceptual al liberalismului regăsim noţiunile: „drepturi naturale”, „legi naturale”, „contract”, „suveranitate”, „stat”, „egalitate”, „libertate” şamd, care au o istorie îndelungată, ce duce până în antichitate. Exponenţii liberalismului modern au, însă, meritul că au inovat substanţial şi au asigurat celei dintâi doctrine a societăţii moderne o superioritate indiscutabilă faţă de toate teoriile sociale anterioare secolului al XVII-lea. ….., accentele sunt deplasate şi cad pe ceea ce individul solicită, revendică şi argumentează, diminuându-se interesul față de voința sau de ordinea impusă de o autoritate terestră supraordonatoare ori de către divinitate.

În general, exponenții liberalismului sunt persoanalități ale culturii seculare, ce propun o perspectivă antiteologică și chiar antireligioasă.

Întrebarea este: care a fost cel dintâi gânditor liberal? Conceperea și lansarea primului program liberal se pare, totuși, că reprezintă meritul istoric ce le aparține, în egală măsură, lui John Locke și lui Benedict Spinoza.

John Locke (1632 – 1704)  este considerat „părinte” al teoriei liberale propiu zise. Acesta a orientat mai clar noua doctrină politico-socială, juridică și morală spre emanciparea omului, reflectată în Declarația drepturilor (1689). Prin opera sa, el se îndepărtează de spiritul jusnaturaliștilor și anticipează „revoluţia spirituală” din secolul al XVIII-lea.

Teoria lui John Locke despre statul constituțional modern se întemeiează pe concepția despre originea contractualistă a societății și a organizării politice, pe fundamentarea separațiilor puterilor. Scrierile sale politico-filosofice recomandă, totodată, economia bănească, politica de încurajare a comerțuluiși a indistriei și, logic, sunt favorabile proprietății individuale, atât în agricultură, cât și în alte ramuri ale economiei.

Concepția sa originară de „liber cugetător” abordează frontal problematica misiunii guvernământului și a echilibrului dintre acesta și cetățeni, liberalizează dreptul natural și elaborează una dintre variantele teoriei cu privire la separația puterilor, dezvoltă viziunea despre libertate și societate civilă, definește proprietatea șamd. Câteva coordonate teoretice definitorii ale liberalismului politico-filosofic: guvernământul limitat; echilibru și control între puteri; proclamarea de drepturi pentru cetățeni și protejarea lor; motivații cu privire la constituționalism șamd. Multe dintre tezele pe care le-au lansat au fost incorporate, …., în noua organizare politico-socială impusă prin intermediul revoluției burgheze din secolele al XVII-lea  și al XVIII-lea din Europa și America de Nord, au călăuzit eforturile de organizare a sistemelor politice moderne de-a lungul secolului XIX-lea, inclusiv strădaniile de emancipare ale unor națiuni contemporane din emisfera sudică.

De ce și cum au trecut oamenii de la starea naturală la societatea civilă și la societatea politică? Viziunea lui John Locke este expusă în First Treatise on Civil Government. În starea naturală, condiția indivizilor era caracterizată prin libertate și egalitate absolute, iar legăturile sociale erau ordonate doar de rațiune. De asemenea, fiecare trebuia să asigure exercitarea drepturilor naturale prin pedepsirea exemplară a acelora care le încălcau. Supremația unei persoane anume putea fi reclamată printr-o desemnare divină manifestă sau prin propriul consimțământ al oamenilor. „Pentru a înțelege corect puterea politică și a trasa calea originară a instituirii ei, noi trebuie să examinăm condiția naturală a oamenilor, adică acea stare în care ei sunt deplini liberi să-și ordoneze acțiunile, să dispună de propriile bunuri, de persoana lor, după cum consideră, în limitele dreptului natural, fără a cere autorizație din partea vreunui om, fără a dispune de voința altuia”.

Starea naturală marca pe toți indivizii și întreaga comunitate de incapacitate de acomodare, făcea infructoasă competiția, fiindcă nimeni nu putea dobândi mai mult decât ceilalți. Or, este evident că ființele culte, de aceeași specie și de același rang, care, de la naștere profită împreună de toate avantajele comune ale naturii și ale folosirii acelorași facultăți, tind nu să perpetueze această stare, ci să o depășească pentru a deschide câmp de acțiune individului, implicit subordonării, supunerii ierarhiilor.

Această ordine, întemeiată pe promisiuni și angajamente ale individului, pe recunoașterea adevărului și a faptelor comise, pe respectarea cuvântului dat, pe autoritatea divină și de necontestat a conducătorilor, va fi înlocuită cu o formă de guvernământ ce dispune de alte surse ale constituirii și ale legitimării puterii, de modalități pământene de a desemna și cunoaște, de a urmări persoanele care dețin funcții publice.

Astfel se ajunge de la starea naturală la contractul social, la societatea civilă și la societatea politică. Oamenii au renunțat la deplina lor libertate, proprie stării naturale, pentru a-și asigura o cât mai bună protejare a proprietății, cu sensul extensiv de bunuri și de viață. Deoarece în condițiile libertății absolute oamenii erau lipsiți de securitate, aceștia vor conveni să intre sub protecția unor instituții ale societății, a legilor, pe care le va stabili o autoritate politică sau o putere civilă.

Astfel, drepturile omului natural vor fi apărate prin lege stabilă, cunoscută și admisă prin acord general, care va determina binele și răul. În această etapă, un judecător competent și imparțial va fi necesar pentru a aplica legea corect, iar o forță coercitivă va acționa pentru a asigura executarea deciziei judecătorești. Prin urmare, John Locke concepe o soluție complexă și mai eficace, fiindcă indică instituțiile politico-sociale care trebuie să asigure libertatea și concomitent așază bazele tehnice ale instituțiilor politice de tip liberal.

Libertatea naturală a omului constă – susține el – în a trăi independent de orice putere superioară pe pământ, fără a depinde de voința sau de autoritatea legislativă, fără vreo subordonare față de altă persoană și de a nu cunoaște altă regulă decât legea naturii. Libertatea omului în societate constă în a nu lua în seamă nici o altă putere legislativă decât pe aceea care a fost stabilită în Republică, de comun acord și de a nu suporta imperiul nici unei alte voințe sau constrângeri din partea vreunei legi în afară de acelea pe care le-a instituit legislativul, conform misiunii cu care acesta este însărcinat.

Pledoaria despre distincția dintre puteri, despre specializarea instituțiilor politice și cooperarea dintre acestea pentru a asigura libertatea și proiectarea bazelor tehnice necesare acestui obiectiv reprezentau soluțiile cele mai explicite, mai complexe și mai radicale de până atunci. Această primă variantă a teoriei despre separația puterilor, despre limitarea competențelor organelor legitime ale statului asupra cetățeanului, reflectă nu numai preocuparea de a elimina abuzurile, ci și condamnarea explicită a guvernământului despotic.

Concepția lui John Locke a conturat imaginea monarhiei limitate, a sistemului parlamentar și monarhia constituțională, în cadrul căreia constituția devine lege de bază a organizării politico-statale. Guvernul nu are competențe decât în vederea realizării binelui societății și acesta nu trebuie să-și exercite atribuțiile urmând arbitrariul sau bunul plac, ci în conformitate cu legile stabilite și promulgate; astfel, nu numai poporul cunoaște obligațiile care-i revin și își asigură securitatea în cadrul dreptului, ci și înșiși guvernanții trebuie să evite să-și depășească limitele, ei nelăsându-se tentați să o utilizeze în scopuri sau pe căi de a căror divulgare se tem și pe care nu le recunosc de bună voie.

Pe măsura maturizării societății civile, oamenii au convenit ca prima dintre competențele enumerate să fie sancționată doar prin legi. Organul care va adopta legile va reprezenta puterea legislativă. Ulterior, indivizii vor conveni ca a doua sferă de competențe să fie conferite puterii executive, care își va înfăptui atribuțiile în conformitate cu legile. Astfel el a formulat principiul echilibrului dintre cel ce elabora și cel care aplica legea.

Competența puterii legislative derivă de la popor în virtutea unei cesiuni și a unei instituții speciale și ea se identifică obligatoriu cu obiectul acestei cesiuni; cum este vorba numai de a face legi, nu de calitatea de legiutori, puterea legislativă nu poate aliena competența în virtutea căreia ea legiferează, nici să o plaseze pe alte mâini.

Dobândirea de către parlament a preeminenței în stat va fi completată cu un nou echilibru între instituția de la care emană legea, cu activitate periodică, discontinuă, și aceea care are misiunea de a o aplica, puterea executivă. Legile rămân în vigoare permanent și durabil și este indispensabil să se asigure executarea lor fără întrerupere sau cel puțin să fie pregătită o instanță în acest sens; în consecință, este strict necesară o putere care să aibă o existență neîntreruptă și care să execute legile, în măsura în care ele sunt adoptate și pe întreaga durată în care ele trebuie să fie aplicate. Iată de ce se ajunge adesea ca puterea legislativă și puterea executivă să fie separate.

În afara acestor două categorii de instituții, John Locke arată că în orice societate politică mai există un corp de funcționari publici care urmăresc ca relațiile propriei comunități cu alte popoare sau state să nu fie afectate de injustiție. Această putere, ce dispune de competența de a porni război și de a încheia pace, de a întemeia legi și alianțe și de a trata orice afacere cu toate persoanele și toate comunitățile care sunt în afara republicii poate fi numită, dacă se vrea, federativă.

Întrucât consimțământul tuturor este imposibil sau se obține doar extrem de greu și foarte rar, se va admite ca principiul majoritar să devină condiție indispensabilă pentru funcționarea instituțiilor politice. Autoritățile politice vor adopta ca direcție de acțiune pe aceea pe care o degajează forța cea mai influentă, care exprimă dorința majorității. În felul acesta se va acredita, natura umană a puterii și tot astfel vor fi respinse celelalte origini ce îi erau atribuite, divine sau laice, abuziv invocate: preluarea prin forță și violență; uzurparea, considerată un fel de cucerire intrinsecă; tirania; exercitarea controlului asupra societății prin mijloace care ies din sfera licită.

Baruch/Benedict Spinoza (1632 – 1677) Contribuțiile lui Spinoza la constituirea și cristalizarea teoriei liberale includ: elaborarea unei concepții despre „starea naturală” și dreptul natural; o viziune originală despre contractul social, despre relația individ-stat; teze despre separația puterilor și conceperea democrației reprezentative; întemeierea teoriei libertății moderne în temeiul rațiunii și cunoașterii.

Spinoza s-a remarcat prin dezvoltarea unor reflexii interesante cu privire la conținutul și particularitățile dreptului natural modern. „Prin drept natural – sublinia el – eu înțeleg, deci, legile înseși sau regulile Naturii, care privesc totul, adică puterea naturii înseși. Prin urmare, dreptul natural al naturii în întregul ei și, ca atare, al fiecărui individ se întinde până unde merge puterea sa și deci acoperă tot ceea ce face un om urmând legile propriei sale naturi, tot ceea ce el întreprinde în virtutea unui drept natural suveran, acesta extinzându-se și asupra naturii în conformitate cu puterea pe care specia umană o deține la un moment dat”

Considerațiile cu privire la tranziția de la starea naturală la forme noi de organizare au ca punct de plecare ideea că oamenii, preocupați de asigurarea unei existențe mai bune, au transferat societății dreptul lor natural, sub imperiul rațiunii și necesității, prin intermediul unui pact expres sau tacit.

În noul stadiu, dreptul suveran de la natură al fiecărui individ asupra lucrurilor se împletește cu datoria supunerii față de societate și de imperativele rațiunii, ce urma să conducă întreaga colectivitate spre răul cel mai mic. Dacă avem în vedere că oamenii în chip necesar trăiesc foarte mizerabil dacă nu se ajută unii pe alții și dacă nu-și cultivă rațiunea (…), vedem foarte limpede că, pentru a trăi fără grijă și în foarte bune condiții, oamenii au fost nevoiți să se înțeleagă între ei și să facă în așa fel încât dreptul pe care-l avea fiecare de la natură asupra tuturor lucrurilor să-l dețină în colectiv și să nu mai fie determinați de puterea și de dorința fiecăruia în parte, ci de puterea și voința tuturor.

Starea socială, ca replică față de forțe și dorințe individuale, acreditează statul, puterea și voința ansamblului uman, care își asumă misiunea de a asigura securitatea și viața indivizilor în așa fel încât fiecare să-și consacre acestei autorități, pe cât va putea, dreptul său natural de existență și de acțiune. Contractul social va reprezenta un mijloc de a garanta libertatea materială a cetățenilor din momentul în care acestora le vor fi subordonate țelurilor statului. Oamenii, prin organizare politică, își vor crea o armă antiabsolutistă care le va fi strict necesară, atât pentru a dispune de canale adecvate prin care să-și transfere voința și puterea spre acei guvernanți pe care îi consimt, cât și pentru a-i controla. Fiecare om transferă instituțiilor politice, a căror constituire se fundamentează pe consimțământul majorității, drepturile sale naturale cu condiția ca toți oamenii să fie egali în fața deciziilor.

Scopul final al instaurării unui regim politic nu este dominația, nici represiunea exercitată asupra omului, nici supunerea lui opresiunii exercitate de către alți indivizi. Ceea ce se urmărește printr-un astfel de sistem este de a elibera individul de teamă, în așa fel încât fiecare, pe cât posibil, să trăiască în securitate; cu alte cuvinte, să-și conserve în cel mai înalt grad dreptul său natural de a trăi și de a-și înfăptui o inițiativă sau alta (fără a se distruge pe sine ori pe cei din jurul său). Scopul urmărit nu va fi de a transforma oamenii, ființe raționale, în animale sau în automate! (…) Pe scurt, scopul organizării în societate este libertatea.

Statul – a cărui esență este văzută în unitatea sa și în sistemul său de norme și de legi – în care toți și fiecare în parte se supun exigențelor acestor norme, prin limitarea și controlarea severă a instinctelor, afecțiunilor și pasiunilor individului. Reflecțiile sale asupra libertății au fost călăuzite de dorința acestui erudit de a indica oamenilor calea spre fericire și de a le argumenta dreptul fundamental la fericire pe pământ. „Căci – arată Spinoza – ce rău mai mare se poate iscodi împotriva statului, decât ca oamenii cinstiți care au alte păreri și nu știu să se prefacă, să fie exilați ca niște incorecți? Ce este mai primejdios decât ca oamenii să fie considerați dușmani și să fie duși la moarte, nu pentru vreo crimă sau nelegiuire, ci fiindcă sunt spirite libere?; și ce poate fi mai primejdios decât ca eșafodul, spaima celor răi, să devină cea mai frumoasă scenă pe care să se arate, spre rușinea maiestății, exemplul cel mai înalt de abnegație și de virtute?”

Nimeni până la el nu a atribuit atâta credit substanței creatoare a intelectului și nimeni nu a explicat atât de limpede că drumul individului spre fericire trece prin omul liber, prin stăruitoare, și mereu mai calificate, meditații asupra vieții și sensului ei. Libertatea și accesul omului la drepturile sale pot controla efectele și în ce constă superioaritatea înțeleptului, stăpân pe sine, față de ignorant, dominat și tulburat mereu de cauze externe, ce trăiește în suferință pentru că este neștiutor de sine și de lucrurile ce-l înconjoară.

Libertatea și drepturile omului sunt condiționate de inteligență sau cunoaștere, de iubire intelectuală infinită, de capacitatea individului de a-și înțelege esența și sensul existenței prin acțiuni raționale, în detrimentul hazardului, prin valorificarea rațiunii, concepută ca factor și premisă a fericirii și virtuții, a generozității. Concepția lui Spinoza despre libertate, avându-și suportul în rațiune, este expusă și în partea întâi din Etica, intitulată Despre Dumnezeu: „Numesc liber, ceva care există numai din necesitatea naturii sale şi care se determină de la sine să lucreze. În schimb, numesc necesar, sau mai bine zis constrâns, ceva care este determinat de altceva să existe și să lucreze într-un fel anumit și determinat”.

Libertatea de gândire emancipează omul, fiindcă prin rațiune acesta se mobilizează călăuzit de interese, de propria-i utilitate și meditează din ce în ce mai puțin asupra morții. Libertatea suprimă, cu ajutorul rațiunii, ignoranța și întărește înțelepciunea omului de a gândi asupra sensului vieții. Libertatea, exprimată de puterea rațiunii și de posibilitatea individului de a avea satisfacții, grație culturii și gândirii, devine, implicit, factor emancipator, fiindcă îi diminuează neputința, il ajută să pună capăt servituții, îi moderează și corectează afecțiunile, îl înnobilează, operându-i distincții tot mai clare între bine și rău.

Atenția prioritară față de libertatea de gândire și civică reflectă concepția novatoare a filosofului olandez: (…) „Nu există nimic în natură care să fie contrar acestei iubiri intelectuale sau care să o poată nimici” – reprezintă o dovadă a convingerii sale că sursa principală a fericirii nu se află în bogății, nici în onoruri sau plăceri. Pentru el, satisfacțiile derivate din opulență reprezintă bucurii relative, fiindcă, indiferent de bogățiile și onoruri pe care cineva le dobândește, acela nu va fi deplin mulțumit niciodată, iar acela care sunt datorate rațiunii și înțelepciunii sunt denumite bucurii preferate. Omul liber, preocupându-se de modul în care își va satisface trebuințele, se va dovedi înțelept în măsura în care nu va înceta să mediteze asupra sensului vieții. De aceea, Spinoza a încercat în Tratatul teologico-politic, în mai multe capitole, și în Etica să ofere oamenilor norme de înțelepciune necesare pentru a trăi fericiți.

Libertatea este înscrisă printre exigențele legilor inalienabile, implacabile, ce ordonează lumea socială și naturală. „Într-un stat și sub o guvernare unde legea supremă este apărarea vieții întregului popor, și nu a aceluia care poruncește; cel care se supune întrutotul puterii suverane nu trebuie să fie numit sclav nefolositor sieși, ci numai supus. Și de aceea, statul cel mai liber este statul ale cărei legi sunt întemeiate pe o rațiune sănătoasă: căci acolo fiecare poate să fie liber în chipul în care vrea, adică să trăiască din tot sufletul după călăuzirea rațiunii”.

Gândirea politico-filosofică și juridică din secolul al XVII-lea, datorită reprezentanților teoriei dreptului natural modern și „părinţilor” liberalismului, a contribuit la puternica dezvoltare a liberalismului în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Rațiunea nu poate să impună, prin ea însuși, nici o nouă ordine socială, deschizătoare de progres, nici regulile necesare acesteia de moralitate și justiție.